Ne naștem fără să avem habar de noi, de viață sau de moarte. Plutim în jocuri și culori, alternând realitatea cu imaginariul. Respirăm un aer care ne ajută să trăim, dar tot el ne și deteriorează celulele. Avem gânduri care ne ajută să funcționam, dar tot ele ne erodează pe dinăuntru. Pielea noastră, la început de catifea, devine tot mai zbârcită; un rid pe frunte, altul lângă ochi, unul aproape de gură și tot așa. Apoi vin petele, ca o rugină a trupului oxidat de timp. Părul albește, la unii mai devreme, poate proporțional cu gândurile nocive. Inima, născută înainte chiar lângă creier, coboară ușor spre piept și rămâne să bată acolo, lovind toracele cu vârful ei. De regulă tot bate și nu-i răspunde nimeni. Nu-i deschide nimeni ușa să-i spună da, dragă inimă, te ascult. Spune-ți oful sau, mai bine zis, ofurile. Te ascult. Spune tot ce ai pe suflet. Dar nu, ea ciocăne încontinuu și degeaba. Dacă i-am răspunde, fiecare dintre noi, deschizând și o portiță, cu doi milimetri doar mai mare decât conturul ei, să iasă fără probleme, am vedea-o cât e de nebăgată în seamă, singură, suferindă. Iar de acolo ni se trag multe altele. Alunecăm prin spațiu și timp, chestionându-ne care este sensul vieții. E unul singur, de la apariție la dispariție. Moartea poate fi simulată de multe ori pe parcurs. Ne pregătim temeinic pentru ea. O considerăm rece, dură, groaznică, dar habar nu avem dacă e așa. Poate viața ar trebui să fie o lungă și dulce pregătire pentru moarte. Și sensul nostru aici, mai bine zis rostul, este să avem grijă de noi, să ne cultivăm, să ne descoperim, să ne iubim, apoi să avem grijă și de cei de lângă noi. Oamenii au punți invizibile între ei. Suntem mai conectați decât credem. Anulând o serie de particularități, suntem interfețe un pic schimbate ale aceleași entități și-ar fi păcat să cădem în invidie, ură, violență, nepăsare. Viața e un cerc pe care se animă alte cercuri. Repetăm anotimpuri, iubiri, greșeli. Devenim mari și totodată rămânem mici. Ajungem la capăt - ce noțiune absurdă și incertă ca plasare - nu mai avem niciun antidot pentru timp, trebuind să părăsim scena. Dacă am strâns în noi suficiente povești, dacă ne-am prețuit și-am rupt bucăți bune pentru ceilalți, detașarea va fi naturală, merituoasă chiar. La final, pentru ultima oară, ne putem scoate inima din piept prin acea portiță, mai largă doar cu câțiva milimetri. Vom privi-o și-i vom spune: eu am îmbătrânit, tu ai rămas tânără. Ești plină de povești frumoase. Te-ai legat pe vecie de alte inimi care nu te vor uita niciodată. Apoi inima nu va mai intra în corp, ci va merge direct în raiul inimilor, de unde va primi un înconjur nou și se va întoarce imediat în încă o fâșie de lumină prinsă între două bucăți de întuneric. Adică chestia asta de-o numim viață.
....inima
Ne naștem fără să avem habar de noi, de viață sau de moarte. Plutim în jocuri și culori, alternând realitatea cu imaginariul. Respirăm un aer care ne ajută să trăim, dar tot el ne și deteriorează celulele. Avem gânduri care ne ajută să funcționam, dar tot ele ne erodează pe dinăuntru. Pielea noastră, la început de catifea, devine tot mai zbârcită; un rid pe frunte, altul lângă ochi, unul aproape de gură și tot așa. Apoi vin petele, ca o rugină a trupului oxidat de timp. Părul albește, la unii mai devreme, poate proporțional cu gândurile nocive. Inima, născută înainte chiar lângă creier, coboară ușor spre piept și rămâne să bată acolo, lovind toracele cu vârful ei. De regulă tot bate și nu-i răspunde nimeni. Nu-i deschide nimeni ușa să-i spună da, dragă inimă, te ascult. Spune-ți oful sau, mai bine zis, ofurile. Te ascult. Spune tot ce ai pe suflet. Dar nu, ea ciocăne încontinuu și degeaba. Dacă i-am răspunde, fiecare dintre noi, deschizând și o portiță, cu doi milimetri doar mai mare decât conturul ei, să iasă fără probleme, am vedea-o cât e de nebăgată în seamă, singură, suferindă. Iar de acolo ni se trag multe altele. Alunecăm prin spațiu și timp, chestionându-ne care este sensul vieții. E unul singur, de la apariție la dispariție. Moartea poate fi simulată de multe ori pe parcurs. Ne pregătim temeinic pentru ea. O considerăm rece, dură, groaznică, dar habar nu avem dacă e așa. Poate viața ar trebui să fie o lungă și dulce pregătire pentru moarte. Și sensul nostru aici, mai bine zis rostul, este să avem grijă de noi, să ne cultivăm, să ne descoperim, să ne iubim, apoi să avem grijă și de cei de lângă noi. Oamenii au punți invizibile între ei. Suntem mai conectați decât credem. Anulând o serie de particularități, suntem interfețe un pic schimbate ale aceleași entități și-ar fi păcat să cădem în invidie, ură, violență, nepăsare. Viața e un cerc pe care se animă alte cercuri. Repetăm anotimpuri, iubiri, greșeli. Devenim mari și totodată rămânem mici. Ajungem la capăt - ce noțiune absurdă și incertă ca plasare - nu mai avem niciun antidot pentru timp, trebuind să părăsim scena. Dacă am strâns în noi suficiente povești, dacă ne-am prețuit și-am rupt bucăți bune pentru ceilalți, detașarea va fi naturală, merituoasă chiar. La final, pentru ultima oară, ne putem scoate inima din piept prin acea portiță, mai largă doar cu câțiva milimetri. Vom privi-o și-i vom spune: eu am îmbătrânit, tu ai rămas tânără. Ești plină de povești frumoase. Te-ai legat pe vecie de alte inimi care nu te vor uita niciodată. Apoi inima nu va mai intra în corp, ci va merge direct în raiul inimilor, de unde va primi un înconjur nou și se va întoarce imediat în încă o fâșie de lumină prinsă între două bucăți de întuneric. Adică chestia asta de-o numim viață.