Am obosit ....

Sunt momente în viaţă când obosești să mai lupți. Obosești să îți mai pui întrebări, să mai răspunzi şi să afli de ce trăiești. Te târăsc paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căuți să vezi lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftezi, şi, odată cu oftatul încerci să dai afară tot ce te frământă. Respiri sacadat, privești în jur şi realizezi că ai obosit. Nu mai ești acea luptătoare de altădată care nu se îngrijora din toată nimica. Nu mai ești în stare să stai în prima linie de atac, ci, te fofilești pe undeva prin spate. Ai vrea ca măcar iluzia puterii să o ai, dar şi aceea s-a spulberat. Te încurajezi, mai faci câţiva paşi din ambiţie, după care te oprești din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât ai nega că nu ai obosit, adânc, în sufletul tău ştii că te simţi ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. De ce nu poți pur şi simplu să ignori starea de moleşeală care îți cuprinde trupul şi sufletul şi să mergi înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit? Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…