AMORE

Am obosit ....

Sunt momente īn viaţă cānd obosești să mai lupți. Obosești să īți mai pui īntrebări, să mai răspunzi şi să afli de ce trăiești. Te tārăsc paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căuți să vezi lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă īngrijorare. Oftezi, şi, odată cu oftatul īncerci să dai afară tot ce te frămāntă. Respiri sacadat, privești īn jur şi realizezi că ai obosit. Nu mai ești acea luptătoare de altădată care nu se īngrijora din toată nimica. Nu mai ești īn stare să stai īn prima linie de atac, ci, te fofilești pe undeva prin spate. Ai vrea ca măcar iluzia puterii să o ai, dar şi aceea s-a spulberat. Te īncurajezi, mai faci cāţiva paşi din ambiţie, după care te oprești din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricāt ai nega că nu ai obosit, adānc, īn sufletul tău ştii că te simţi ca o frunză īn descompunere: putredă şi ruginie. De ce nu poți pur şi simplu să ignori starea de moleşeală care īți cuprinde trupul şi sufletul şi să mergi īnainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit? Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a īntāmplat, rāzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunāndu-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Vine vremea cānd trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi īn oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…