De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
- Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut. Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
- Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te rădicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămâind statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.
Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îi trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duce şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:
- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.
|
Tanto cresceva il bambino tanto diventava intelligente e sveglio. Lo fecero studiare presso le scuole e i filosofi, e ciò che altri bambini apprendevano in un anno egli lo apprendeva in un mese, così che il re moriva e risuscitava per la gioia. Tutta la regia si vantava che avrebbe avuto un re intelligente e istruito come il re Salomone. Ma da un tempo in poi, non so cosa avesse, perché era sempre malinconico, triste e avvolto tra pensieri. E un giorno quando il bambino compiva quindici anni e si trovava a tavola con tutti i boeri e gli servitori della regia e si banchettava il Bel-Figliuolo si alzò e disse:
- Padre, è giunto il momento per avere ciò che mi hai promesso alla nascita.
Sentendo quelle parole, il re si rattristò e gli disse:
- Ma, figliolo, da dove posso darti simili cose mai udite? E se te l’ho promesso in quei momenti era solo per farti trovare la pace.
- Se tu, padre, non puoi darmi ciò che desidero, allora sono costretto a attraversare tutto il mondo finché troverò le cose promesse per le quali sono nato. Allora tutti i boeri e il re si misero in ginocchia pregandolo perché non lasciasse la regia, perché, dicevano i boeri:
- Tuo padre ora è anziano, e ti metteremo sul trono e ti poteremo la più bella regina che esiste sotto il sole perché la sposi.
Ma non è stato possibile rimuoverlo dalla sua decisione, rimanendo fermo come una roccia nelle sue parole, e suo padre se vide e vide la sua decisione gli diede il consenso e gli preparò cibo e ciò che gli serviva per il viaggio.
Poi, il Bel-Figliuolo si reco nelle stalle della regia dov’erano i più bei cavalli per sceglierne uno, ma appena toccava le loro code essi cadevano a terra. Alla fine, proprio quando stava per uscire, gettò un’altra occhiata nella stalla adocchiando in un angolo un cavallo malconcio e magro, andò anche da esso, ma quando mise la mano sulla sua coda esso si voltò e disse:
- Cosa ordini, padrone? Ringrazio Dio di aver vissuto tanto quanto bastava affinché un altro uomo coraggioso possa mettere la sua mano su di me.
Traduzione di Irina Turcanu
|